În urmă cu exact o lună am rămas acasă. Am intrat într-un altfel de viață și tot ceea ce consideram normal și obișnuit până acum s-a schimabt dramatic. Am pornit cu gândul că vom sta ACASĂ doar vroe 2 săptămâni, dar știam că cel mai probabil aveam de înfruntat cel puțin 1 lună de izolare.
Cum ne-am schimbat? Cum ne-am adaptat? Cum am răzbit în prima lună? N-a fost ușor. Am pornit într-o luptă cu mine și cu tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Primele două săptămâni, cel puțin, aveam mereu impresia că sunt într-o cursă unde am pierdut startul. Fie că mă trezeam dimineața la 7 sau la 9, tot nu reaușeam să fiu „la timp” pregătită cu tot. Cafeaua rece mi-a plăcut de când mă știu, așa că aici nu am avut surprize. Am încercat pentru vreo două săptămâni să le fac pe toate. Să muncesc de acasă, vorba cuiva un fel de jurnalism făcut din bucătărie. Apoi să pregătesc mâncare, să intru la toate activitățile cu copii, de la grădiniță, dar și să mai facem extra câteva fișe, jocuri sau experimente. Să mai spăl, să adun jucării, în timp ce mai răspundeam la vreun mesaj, să încerc să scriu materiale despre virusul ăsta care ne-a schimbat viața, dar în același timp să îmi păstrez calmul și să nu urlu decât moderat 🙂 După două săptămâni, am spus STOP. Am cedat și am luat-o în alt ritm. Nu mai puteam continua așa, simțeam că sunt într-un maraton fără de sfârșit și eu alergam legată de o butelie de oxigen… goală.
Am decis că voi adapta acitivățile recomandate pentru copii programului lor. Și pentru că dimineață de cele mai multe ori cei doi frățiori au momentele lor de tandrețuri și iubire și joacă împreună, am lăsat deoparte toate programările și i-am ascultat. În final, ei știut cel mai bine de ce au nevoie și măcar acum, când sunt încă mici și nu au obligații, să nu fie constrânși de tot felul de dead-line-uri. Lucrează la fișe și fac activități poate chiar mai multe decât făceau înainte, dar le fac în ritmul lor. Și uite așa am reușit și eu să intru într-un program cât de cât mai relaxant. Am decis să iau fiecare zi așa cum vine. Facem ce și cât se poate și zâmbim!
Partea asta mi-a fost cea mai grea. Din dorința de a le face pe toate, nu știu cui aveam de demonstrat, poate că mie, ajunsesem atât de obosită și deprimată încât eram extrem de aproape să cad într-o depresie de zile mari. Am început, încet, încet să îmi impun să zâmbesc. Nu e ușor, dar funcționează. Și întâmplător am dat de un podcast în care se spunea chiar asta: dacă tu vei zâmbi și îți vei impune să ai o atitudine optimistă, încet, încet toate gândurile depresive vor pleca. Vor înțelege că nu au ce căuta în capul tău și vor pleca. Da. Pare copilăresc și hilar, dar funcționează.
Așa că de vreo săptămână mi-am impus să zâmbesc și să „fac Rai din ce am”. Așa că mă bucur de orhideele din balcon, mă răsfăț în fiecare după-masă cu minute bune în soarele după-amiezii, ascult muzica ce îmi place și seara mă uit la seriale de comedie. Și dacă ar fi să mă întrebi, astăzi, cum sunt după o lună, aș spune fără ezitare: ASTĂZI SUNT BINE! Parcă e mai ușor acum decât era la început. Nu mai caut explicații și nu mai caut vinovați, nu-mi mai încarc sufletul cu supărări.
Astăzi, zâmbesc!
