Sunt câteva momente din an când te lași mai mult pe gânduri decât în alte dăți și cumva îți contempli viața. De obicei se întâmplă pe la început de an sau de ziua de naștere. Eu am ales varianta a doua, în mod special pentru că în urmă cu un an mi-am făcut câteva planuri, nespuse și neștiute de nimeni de frică să se destrame, și mi-am făcut un legământ cu mine că peste 1 an voi sta și voi analiza.
Trebuie să recunosc viața asta nu te lasă să te plictisești. De câțiva ani nu îmi mai serbez ziua de naștere, dau o cafea cui vrea să vină să mă vadă și eventual o prăjitură. Duc bunătăți colegilor de la birou, că ne-am făcut un obicei dacă tot stăm mai mult la lucru decât acasă să ne și sărbătorim împreună. Cam atât.
Dar mărtuisesc că în acest an , în urmă cu vreo câteva luni, vreo 3 poate, mi-am zis că voi face o excepție. Îmi propusesem să le fac o surpriză prietenilor și să închiriez pe undeva o sală, să aduc multe prăjituri făcute de mine, să luăm niște vinuri și alte licori, muzică și să ne simțim bine. Așa visam aievea. Dar a venit izolarea și mi-a arătat că toate gândurile mele erau neverosimile. Mai bine rămân în continuare la hotărârea de a nu-mi serba ziua cu prea mare fast și gata.
Și-acum bilanțul.
Greu. Foarte greu.
Am tecut de 33 și am ajuns la 34. Dacă ar fi fost să mă întrebi pe la 14 ani cum mă văd la 34 de ani, aș fi zis că ar fi trebuit să fac mai multe în viață. Dar o să las toate gândurile cu ce nu am reușit să treacă, oricum „le mestec” în fiecare noapte de insomnie.
În primul rând anul ce a trecut a fost primul dintr-o redescoperire a mea. Nu e ușor, e chiar greu, și de cele mai multe ori îți vine să renunți, pentru că atunci când deschizi câte o ușă s-ar putea să nu îți placă ce găsești. Dar, astăzi nu renunțăm. Pot spune că într-o oarecare măsură sunt mândră de mine. Am reușit să nu renunț la proiectele începute, cum ar fi blogul acesta – spațiul meu intim de destănuire a sufletului, și să ies din zona mea de confort atât de mult încât nici nu mai știu cum era înainte.
Ce-am mai făcut în anul ce a trecut? Am avut șansa să cunosc oameni extraordinari. Oameni în care am văzut dincolo de aparențe, oameni în care am văzut speranță și putere, oameni în care am văzut bunătate și altruism.
Am avut dezamăgiri? Clar. Nu există persoană care să nu aibă dezamăgiri sau regrete, dar n-aș putea vreodată să le pun în cârca altcuiva. Fiecare își face planuri, așteptări, speranțe la el în suflet și are propriul său univers al dezamăgirilor. Îmi place să cred că am învățat câte ceva din tot ce a fost. Asta nu voi putea afla decât în anii ce vor urma.
A fost un an complicat, cu descoperiri și redescoperiri. A fost un an în care am primit și cartonașe galbene, un an în care poate mi-am mai pierdut din speranța de a găsi bine în fiecare om. Dar, dincolo de toate a fost un an în care am învățat.
Sunt recunoscătoare în primul rând copiilor mei care nu mă judecă atunci când îmi pierd cupătul și care mă iubesc indiferent dacă sunt vopsită sau nu, cu 10 kg în plus sau nu, ei mă văd mereu cea mai frumoasă. Atât de multă inocență și iubire au băieții ăștia doi, că tremur de frică în fiecare zi să nu îi dezamgăgesc.
În al doilea rând îi sunt recunoscătoarea soțului meu pentru răbdarea, înțelegerea și iubirea pe care o avem unul cu altul. Apoi sigur mai sunt părinții mei cu care mă văd o dată sau de două ori an și care mă fac și astăzi să mă simt fetița lor specială – e ceva tare fain să mai fi mic.
Sunt recunoascătoare prietenilor de cafea, prietenilor de dans și prietenilor de petreceri. Dar, dincolo de toate conjuncturile în care ne vedem, sunt prietenii mei de suflet și nu pot decât să mă declar extrem de câștigată că i-am cunoscut.
Pentru anul ce începe acum nu-mi fac planuri. Voi lua fiecare zi așa cum vine și sper să nu mă aleg cu prea multe cartonașe din partea celor care îmi sunt alături. Așa că o spun de acum, îmi cer iertare dacă vă voi supăra, îmi cer iertare dacă v-am supărat.
La mulți ani vouă celor care mi-ați fost alături în tot anul ce a trecut!
Mă înclin și vă mulțumesc!
