A fost vineri, a fost 13 și a fost o zi ca oricare alta, de unde aveam să știm că de fapt vineri 13 avea să fie ultimul moment dintr-o lume pe care o știam până atunci? De aveam să știu că mă voi uita luni de zile cu jind și tristețe, deoportivă, către acel vineri 13? N-aveam de unde să știu, nimeni nu mă avertizase. Poate aș fi stat o clipă mai mult pe terasa aceea, poate aș fi băut cu o cafea în plus, poate n-aș fi fost atât de prinsă de viață și m-aș fi bucurat un pic mai mult de clipele alea. Dar de unde să știu?
Îmi aduc perfect aminte. Era vineri, era martie și era 13. Eram de două zile acasă cu copiii, dar în acea dimineață aveam programare la coafor. Și deși primul impuls a fost să îmi anulez programarea, am decis să nu o fac, voiam o schimare, o gură de aer proaspăt.
Și-mi aduc aminte perfect câte ore am stat la coafor, cum butonam știrile în mod obsesiv, cum parcă simțeam pe undeva că nebunia este doar la început. A fost vineri. A fost 13 și a fost martie. Știu și acum masa de la cafeneaua din centrul urbei unde m-am întâlnit cu 2 prieteni. Cu doar câteva săptămâni în urmă erau revoltați că se interzicea fumatul și pe terase, nu doar în localuri. De unde aveam să știm că în curând, foarte curând, totul se va schmba în mod dramatic? Îmi aduc aminte cum am băut un capuccino și îmi amintesc chiar și unele replici pe care le-am schimbat. Era în după-masa zilei de vineri, 13, undeva între 4 și 6. Să fi fost vreo 2 ore, posibil, să fi fost poate mai puțin și asta se poate. Eram doar noi, la o cafea și niște vorbe, așa cum o făceam în mod constant în ultimele luni. Era momentul meu de relaxare, de reverie.
În acea vineri, îmi aduc aminte și acum, am rămas fără baterie la telefon. Mi-am cumpărat un încărcător și eram cu ochii pe telefon. Nu mă puteam relaxa, nu mă putea rupe de notificările paginilor de știri. Cu fiecare sunet al telefonului, tresăream.
Îmi aduc aminte și acum, cum unul dintre prietenii mei venise la cafea cu o plasă de oase de vită, urma să le facă la cuptor. Îmi aduc aminte ce culoare avea plasa și cum eram îmbrăcați toți trei. A fost vineri 13, o zi frumoasă de martie. Am plecat grăbită, trebuia să ajung acasă la ora 5 sau să fi fost 6. Nu mai știu exact, dar era oră fixă. Am plecat în fugă spre un taxi.
Dacă știam…
Aș mai fi zăbovit puțin, aș mai fi băut o cafea, aș mai fi schimbat o vorbă, i-aș fi îmbrățișat cu 2 secunde mai mult la despărțire, aș fi zâmbit mai mult. Și câte aș mai fi făcut, în acea vineri. Doar…
dacă știam…
