Am auzit mai multe dezbateri despre moarte în ultimele două luni decât în orice altă perioadă. O sumedie de interpretări, păreri, împărțiri pe categorii și subcategorii. Pornind de la întrebarea cine e vulnerabil în fața virusului și a morții, până la întrebarea care, tind să cred că va rămâne fără de răspuns: moartea e adusă de COVID sau nu?
Pe de o partea e FATALITATEA morții, mai ales în rândul celor vulnerabili. Dar cu ce-s cei vulnerabili vinovați? Suferinzii de boli crunte care s-au zbătut doar ei știu cum și cu câtă durere pentru a răzbtae, pentru a mai prinde o lună, un an sau poate doi, de ce sunt condamnații zilei? Cu voie sau fără de voie boala asta adusă pe undele virusului a făcut printre oameni o împărțire demnă de scenarii horror. Egali în fața morții? Mai degrabă unii condamnați, alții blamați, unii salvați, alții mai puțin. De ce? Pentru că, deși fatalitatea morții ne privește pe toți și pe fiecare în parte, s-au făcut niște delimitări: bătrânii și bolnavii au intrat în categoria celor care „trebuiau să moară oricum”. Dar nu trebuie noi toți să murim la un moment dat? Și-atunci moartea lor de ce să fie doar o FUTILITATE?
Poate că bătrânul de 80 de ani cu durerea în oase și în suflet ar fi murit peste o săptămână, poate peste două, dar dincolo de soarta lui așa cum a fost, infectarea cu virusul momentului a făcut ca zilele să îi fie curmate mai repede. Moartea lui e la fel de tragică, e și el bunicul cuiva, e și el tată sau poate chiar soț. Moartea unui bătrân nu este cu nimic mai puțin dureroasă, indiferent de sumedia de comorbidități adunate de-a lungul anilor. Să arunci în cârca acestor oameni FUTILITATEA MORȚII mi se pare nu doar incorect, ci un act de cruzime.
Nu zic că presiunea pusă de număratul zilnic al morților nu se resimte în fiecare dintre noi. Dar, poate n-ar fi rău să ne aducem aminte, atunci când mai uităm și la noi în suflet, că FATALITATEA morții ne va lovi și pe noi. Și atunci, cum ar fi să se spună că oricum ne era vremea, că făcusem prea multă umbră și prea degeaba pe pământ, că oricum eram damnați.
În final, n-aș putea spune cât e de corectă raportatea morților de azi, cât e de relevantă sau importantă, dar cu siguranță se poate face cu un strop de DEMNITATE în plus. Vorbim de implicarea noastră ca ființe umane, de ajutorarea celor de lângă noi, dar tot noi ne aruncăm să rezumăm o viață de om la atât: MUREA ORICUM.
Cu toții murim, oricum, dar depinde și cum TRĂIM! Hai să-o facem cu demnitate și sinceritate!
