A trecut izolarea, aia impusă, nesăbuită care a venit și mi-a dat peste cap și puținul echilibru pe care îl aveam. A venit pandemia și mi-a răsturnat lumea. Pentru cineva care se luptă cu anxietatea, schimbarea bruscă a programului zilnic e un chin, o luptă continuă. Așa a fost primele săptămâni, vreo două cred. O luptă cu spaima, cu toată frica ce mi se aduna zilnic în piept și mă strângea de gât ca o sârmă ghimpată care cu fiecare zi îmi mai intra puțin în piele. Apoi, după o seară în care m-am prăbușit, am început să mă reconstruiesc.
Sunt convinsă că în timp din toată perioada asta îmi vor rămâne în gând și suflet doar momentele frumoase, amuzante și iubibile. Dincolo de stres, de agitație, de neputință, de frustrare, de frici și depresii, s-au întâmplat și lucruri bune. Ca de exemplu legătura mult mai puternică ce s-a legăt între cei doi frăți. Erau destul de apropiați și înainte, dar fiecare cu programul lui, cu grupa lui la grădiniță și seara mai apucau destul de puțin să se bucure unul de altul. Vrând, nevrând erau deja la cei 4 și 6 ani captivi într-un program zilnic. Sigur că se ceartă, sigur că se mai și bat, sigur că au o sumedenie de neînțelegeri zilnice, dar dincolo de ele, lăsați singuri își găsesc ritmul de a funcționa, de a se conecta și de a fi împreună. I-am observat mult, din umbră. Le-am admirat jocurile, dezordinea și fantezia. Au evoluat mult, poate nu în programa școlară, dar emoțional au crescut într-un ritm alert. Aparent, timp de două luni ei au făcut față mai bine pandemiei și izolării decât am făcut-o noi adulții. Spun aparent pentru că cel mare ne-a dat din când în când câte-o lovitură drept în plex. Spre exemplu nu voi uita momentul în care a suflat într-o păpădie și dorința lui la cei 6 ani și 6 luni a fost ca totul să revină la normal, să fie din nou bine. Așadar, izolarea ne-a adus mai aproape, pe ei unul de altul.
Ce-am mai observat acum uitându-mă peste toate fotografiile din perioada asta? Că fiind captivi în case, atunci când ieșeam afară eram mult mai atentă la detalii. Am observat primăvara cum a venit, timid, cu câteva brândușe, apoi cu narcise și lalele, apoi a izbucnit totul într-o vrajă a liliacului și acum primii trandafiri și câțiva maci. Am văzut pomii înmuguriți, înfloriți și acum gata de vară. Am reînvățat să sar prin șanțuri și să stau în iarbă. Am jucat din nou șotron și am desenat cu cretă.
Ce-am mai făcut? Am reînvățat să merg cu bicicleta. Mi-am făcut curaj și am trecut chiar și podul. Am fost mândră de mine, mi-am învins niște frici și sper să mă descurc mai bine și de-acum înainte. Trebuie să recunosc că am mai descoperit și filtrele de pe instagram, de mare folos când mi-e dor de momentele când arătam mai bine ca acum.
Și dacă tot e o spovedanie, cruntă și crudă, o să recunosc. Din frustrare și neputință, am „reușit” să pun câteva kilograme bune pe mine. Nu mă simt bine acum, dar îmi tot repet că am puterea să revin la o formă fizică de care să fiu cât de cât mulțumită. Frustrările fizice se transformă într-un hău emoțional plin cu nesiguranță și anxietate.
Ce mi-a fost cel mai greu? DORUL. M-au dărâmat dorurile de zi cu zi. Parcă îmi era dor și de ceea ce nu-mi plăcea până atunci, dar cel mai tare mi-a fost dor de oamenii pe care eram obișnuită să îi am pe aproape, pe lângă mine. Și încă n-a trecut dorul ăsta, nu știu dacă va trece vreodată sau o să rămână mereu acolo, în colțul gândului și-al sufletului. Cu siguranță niciunul dintre noi nu a ieșit din izolare la fel ca înainte. Acum, rămâne de văzut cât de tare ne-a „stricat” dorul și izolare…
Dar acum trag linie și merg înainte. M-am hotărât să iau din perioada asta doar ce-a fost bun, întrucât sunt convinsă că răul și-a lăsat destule urme în mine.
Astăzi sunt optimistă, am fost din nou cu bicicleta și am stat pe malul Mureșului. Orașul meu e frumos, e liniștit și calm, n-a fost tulburat de toată neliniștea mea.
Îmi place orașul ăsta cu apa lui, cu malul și parcurile și cu toți castanii înfloriți și salcâmii îmbătători de simțuri. E un panaceu pentru suflet, pentru tote dorurile care încă dor.
