„Atenție, aceste imagini vă pot afecta emoțional!”
„Atenție, material cu un conținut care vă poate afecta emoțional!”
Le auzim frecvent, zi de zi, mesaje care ne pot afecta emoțional, avertismente publice transmise de cele mai multe ori înaintea unor știri. De ceva vreme ne este indusă permanent ideea că afectarea emoțională trebuie evitată, că tot ceea ce poate avea impact asupra emoțiilor din noi trebuie blurat, ascuns, evitat. Precum o bandă care ne este repetată obsesiv, la fel și aceste mesaje ne ajung în subconștient, ajungem să trăim în direcția lor și să renunțăm la tot ceea ce ar putea să ne afecteze. E mai simplu să fii indiferent, străin de tot ceea ce te înconjoară, departe de realitatea emoțională. E mai simplu să fii un executant care nu-și pune întrebări, să urmezi mesajele de interes public și să reacționezi fără risc afectiv. De ce? Pentru că atunci vei fi mai ușor de manipulat, mai ușor de direcționat către realitatea pe care se vrea să o vezi și în cazul în care ți se vor restrânge drepturi sau libertăți, sau vei vedea oameni suferind lângă tine, nu vei mai fi la fel de implicat. Un exemplu concret ar fi tragedia de la Colectiv. Acel moment a demonstrat cât de puternică este emoția publică, dar și cât de multă presiune poate crea un protest care pornește din emoție. Poate că n-au fost cele mai mari proteste din România, cele de după Colectiv, poate că au fost mitinguri cu salariați și sindicaliști mult mai ample, dar puterea emoției transmisă în acele momente a fost fenomenală. Presiunea publică s-a simțit și unii au picat, poate cei care trebuiau, poate nu, dar asta e o altă discuție. În acele proteste, însă, s-a văzut foarte clar ce se întâmplă când oamenii nu se mai feresc de afectarea emoțională.
Și-atunci de ce să nu ne implicăm emoțional? Ordinea și respectul nu ar trebui să fie impuse cu genunchiul pe jugulară. Și-acum o să mă refer la evenimentul care m-a orilipat, dar mi-a și adus aminte de ce e bine să fim afectați emoțional, să simțim și să trăim. S-a întâmplat în Statele Unite, în urmă cu vreo 2 zile. Un bărbat de culoare a fost pus la pământ de 4 polițiști. Unul dintre ei și-a proptit genunchiul în jugulara omului și nu s-a mai clintit de acolo până când o ambulanță nu l-a preluat pe bărbatul de afro-american, în stare de inconștiență, fără puls. Imaginile transmise în România au fost atât de mult cosmetizate încât evenimentul a trecut la „și altele”. Dar, în Statele Unite televiziunile au decis că oamenii trebuie să fie afectați emoțional de ceea ce s-a întâmplat. „I can’t breath! – Nu pot respira” sunt cuvintele care s-au auzit ca o mantră a morții rostite iar și iar, până când bărbatul și-a găsit sfârșitul sub genunchiul polițistului și cu fața lipită de caldarâm.
A fost un abuz, e evident. A fost vorba de o crimă și asta e cât se poate de clar – inclusiv primarul din Minneapolis confirmând omorul, dar a fost mai mult. A fost vorba de CRUZIME! De la atât de multă distanțare emoțională, omul care vremelnic îmbrăca o uniformă a uitat să fie uman. Aș putea spune că a fost un monstru, dar nu-s eu în măsură să arunc cu asemenea cuvinte. Am să spun că pur și simplu atunci când s-a suit pe cetățeanul încătușat și trântit la pământ și-a uitat calitatea de om.
Desigur că de față erau și alți oameni, desigur că aceștia încercau să îl înduplece pe polițist să nu-l axfisieze pe cetățean. Ce m-a șocat, poate și mai mult decât gestul în sine al polițistului, a fost atitudinea colegilor săi. Niciunul dintre ei n-a încercat să intervină pentru a-l ține în viață pe respetivul bărbat, chiar dacă vedeau cum cu fiecare minut acesta se zbate agonizant pentru un strop de aer. Unde le-a dispărut empatia? Unde era umanitatea? Probabil în pauză, păstra distanțarea socială.
Ei bine, poate că ar trebui să nu ne mai ferim într-atât de mult de emoții, de implicarea afectivă și de umanitate. În fond, fără emoții nu mai suntem oameni, suntem simpli executanți fără simțiri.
Ne plimbăm printre solidari închipuiți și falși empatici. Dar, oamenii? Unde mai sunt oamenii?
I CAN’T BREATH! – NU POT RESPIRA!
