Cu și despre copii, Zi de zi

IA-ȚI JUCĂRIILE ȘI PLEACĂ!

Uitasem de incidentul ăsta. Să fi fost în urmă cu vreo 5 ani, cred. L-am trecut în categoria „ciudățenii” și am trecut mai departe. Dar, astăzi mi-am amintit de el. De ce? Pentru că este sâmburele izolării de care tot vorbim în ultima perioadă, a înstrăinării noastre unii față de alții și în cele din urmă este un preview, dacă îmi este permis, a unei generații care de-acum se formează. Și, da, este înspăimântător.


Se făcea că în urmă cu vreo 5 ani, pe vremea când eram mamă de doar un băiat și îmi petreceam activitatea în mare parte prin parcurile de copii, cu arsenalul de jucării după mine. Dacă m-ai fi văzut ai fi zis că eram, fără îndoială, alungată de-acasă, la câte bagaje aveam după mine pentru o simplă ieșire în parc. În principal, îmi făcusem o plasă „cu de toate”, de la lopățele, la mașinuțe, trenulețe, cretă, șervețele, soluții de făcut baloane, forme de nisip și cine mai știe câte. O aveam pregătită și mergeam întotdeauna cu ea după mine. Așteptam dimineața. Copilul se trezea, îl hrăneam și mai apoi înșfăcam plasa „de-afară” și coboram în parc. Ajunsă în parc puneam jucăriile în mijlocul parcului și lăsăm copilul să se joace.
Primul șoc l-am avut destul de repede când am văzut că de fapt fiecare părinte sau bunic era cu ochii pe copilul din dotare cu jucăriile lui. Fiecare la mașinuța lui, să spun așa. N-am băgat de seama. I-am îndemnat să se joace împreună, să facă schimb de jucării și formeze conexiuni umane. Să socializeze la modul cel mai pur și direct posibil. Am fost privită tot timpul ca fiind o ciudată. Dar nu mi-a păsat, în fond atunci când cobori în parc și realizezi abia apoi că ești desenată pe picioare de mânuțele iscusite ale copilului, sau că ai pete de iaurt pe tricou, nu poți să fi altfel decât o ciudată.


Apoi, se face că mers într-un weekend pare-mi-se în parcul mai mare din centrul urbei. Nu mi-am crescut copiii în boluri de cristal și i-am lăsat să se joace prin noroi, belți și pământ, să sară prin șanțuri și să se julească. E firesc. Dar, să revin, ajunsă în parcul cel mare, copilul de vreun an jumătate, dacă îmi amintesc bine, fuge la groapa cu nisip. Eu îl ajung și în mod deja obișnuit deșart ghiozdanul de jucării. Un alt copil cu o bunică era și el la nisip. Al meu merge să îi vada mașina celuilalt. Bunica panicată ia copilul îl mută la doi metri distanță, îl șterge cu șervețele umede și îi explică: Tu să-ți iei jucăriile și te joci doar aici! Mă uit la al meu care-mi aruncă niște ochi căprui mari și înrebători. Încerc să îi găsesc o explicație, dar îi distrag atenția și încep să construim niște forme de nisip.

Mă uit din nou la copilul păzit strajnic de bunică. Și mă lovește o durere surdă în piept. Să fi greșit eu? Trebuia să întreb dacă poate copilul meu să se joace cu al ei? Poate că n-am procedat corect, poate că sunt eu prea „ciudată”. Mă strădui să nu dau o prea mare importanță evenimentului și să continui ieșirea în parc. Dar o întrebare îmi tot răzbate în minte: de ce să ieșim în parc dacă ne ferim unii de alții? De ce să păstrăm distanța și să nu-i lăsăm să se joace împreună? În fond, cei mici nu făceam niciun plan diabolic, nu erau vreun grup organizat infracțional, erau doar niște copii care își urmau imboldul de a forma conexiuni, de a se juca împreuna, de a fi OAMENI, nu doar indivizi.


Acum, stau și mă întreb: oare dacă noi ne educăm copiii ca fiecare să se joace în cercul lui, cu jucăriile lui și să nu socializeze, cum vom putea forma adulți care să știe să aibă grijă unii de alții? Cum mai putem oare vorbi de o societate când noi creștem doar indivizi? Când am ajuns să fim atât de înstrăinați, de singuri și individuali? Când am dat joaca într-o gloată de copii cu o copilărie stingheră? Cum vom putea trăi într-o veșnică izolare? E drept, am cam început să ne adaptăm căci și atunci când ne întâlnim preferăm să ne refugiem în lumea noastră virtuală, unde realitatea nu ne-atinge și unde ne-am creat o altă identitate.

Photo by July Brenda Gonzales Callapaza on Unsplash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.