Au trecut fix și exact 30 de zile de când ne-am relaxat, s-au deschis locurile de joacă pentru copii – cele din parcuri, terasele și au început să fie organizate și diferite evenimente, cu distanțare desigur. Au mai trecut fix 15 zile de când s-au deschis grădinițele private – Doamne, mare mulțam!
Ce-am făcut în astea 30 de zile? În principal ne-am mobilizat unii pe alții să ne revenim, nu ca înainte întrucât aia e cu totul imposibil. Dar, măcar să ne revenim cât de cât. Chestia e că după ce stai în casă 3 luni, îți vine tot mai greu să ieși afară. Te obișnuiești tu cu tine, și chiar dacă nu îți place neapărat ce vezi în oglindă, oricum ești doar tu și atât. Dar când ieși afară mai sunt și ceilalți. Îi vezi, îi observi, te observă. Parcă îți vine tot mai greu să mai faci figurație și parcă suporți tot mai puțin cuvintele de complezență.
Recunosc, izolarea m-a schimbat și dacă e să mă uit prin jur cred că ne-a schimbat pe toți. Și aici nu mă refer la faptul că am câteva – suficient de multe, kilograme în plus, asta e doar o aparență, un refugiu al izolării, un strigăt disperat al subconștientului, mă refer la schimbarea din creierul nostru.
Luna asta a fost poate la fel de complicată ca prima în care am stat în casă. De multe ori lehamitea îmi duhnea din oase și pur și simplu nu voiam să mă ridic din pat, să fac nimic. Ok, acum puteam să ies afară, dar parcă nu mai aveam nicio dorință să o fac, parcă îmi pierdusem undeva în tot periplul pandemiei nevoia de a socializa, de a vedea lumea. N-au fost puține diminețile în care m-am luat frumos de umeri, m-am scuturat de praf și mi-am tras două palme, metaforic, desigur. Deși n-ar fi stricat să fie și la propriu. Mi-am pus ceva haine pe mine, un pic de parfum și am plecat în urbe. Am făcut-o de musai dar știam că dacă nu o să o fac, voi ajunge să mă rup de tot.
N-aș putea spune prea multe despre viața asta nouă descoperită, doar că urăsc masca în spații închise și pe durată mai lungă, întrucât nu pot respira și am senzația de lipsă acută de oxigen. Dar pe de altă parte, masca pe figură lasă ochii la vedere, asta mă bucură. Un zâmbet mai poate fi mimat, o grimasă impusă, dar ochii au o putere mai mare.
Pe scurt, a fost o lună de tranzit. Suntem merem într-o tranformare, într-o continuă schimbare, doar că acum ni s-a fost impusă schimbarea tuturor deodată. Suntem alții, lumea e alta și nu știu sigur dacă îmi place mai mult sau nu, dar în final nu pot decât să o accept și să-mi văd de gândurile mele stropite din plin cu apă plată cu lămâie.
În final, un cântec pentru toate zilele ce-au fost și ce vor să vină
