Trecem prin vremuri tulburi, atât de tulburi încât uneori ai impresia că nu se mai zărește vreo urmă de înseninare. Am avut de cel puțin câteva ori senzația aceea de a cădea dintr-un hău mare într-unul și mai mare, în aceste câteva luni. Parcă tulburarea asta ne-a intrat în noi și nu ne mai putem scăpa de ea. Și tocmai acum mi îmi vine să scriu despre trădare. De ce? Să fi fost câteva momente care m-au determinat că ar trebui să o fac, să fi fost câteva gânduri care mă tot frământă și uneori nu-mi dau pace, dar poate e pur și simplu un fel de a pune PUNCT, fără alte virgule, așteptări sau noi capitole. Un punct pentru toate întrebările, o liniștire a mea, interioară, mai mult cu mine decât cu oricine altceva.
Așadar, stăteam acum vreo câteva seri și mă întrebam: ce-i mai rău să trădezi pentru câțiva arginți, la fel ca eterna și bine-cunoscuta pildă a lui Iuda, sau să o faci doar de dragul de a o face? Repet, trăim vremuri ciudate, tulburi și deloc obișnuite și, da, se spune că adevăratele caractere se văd în vremurile grele. Tind să cred că anul acesta e unul din ăla în care cu masca pe față cad toate celelalte măști. Trăim vremuri în care ne lăsăm conduși de nevoile financiare, ce-ar fi viața asta fără bani? Așadar atunci când pentru suma corectă ne trădăm principiile, ne trădăm oamenii și pe noi, poate o facem pentru o pâine mai albă sau pentru un confort. Sunt convinsă că o facem cu cele mai bune intenții și aș putea găsi chiar și o explicație pentru aceste trădări materiale. Întrebarea care-mi vine în minte este care e prețul TĂU? Pentru că până la ajungi să implici și alte persoane, în primul rând TRĂDAREA o faci cu TINE. A meritat? Doar tu mai poți să răspunzi, ceilalți vor rămâne întotdeauna muți.
Dar mai sunt și altfel de trădări, pe care eu personal le accept puțin spre deloc, nu le găsesc explicații și nici scuze. Trădările alea făcute din ambiție, din dorința de a fi mai plăcut, mai vizibil, mai frecventabil. Ne-am contaminat de vedetisme și avem mereu impresia că doar noi trebuie să fim în centrul atenției, cu luminile scenei ațintite spre noi. Și când luminele se mută, ne repliem, redevenim interesanți și trădăm. În primul rând pe noi, dar mai apoi și pe ceilalți. Și asta mi se pare mult mai greu de mestecat, înghițit și digerat. Trădarea făcută din vanitate.
Și în final, oricânt m-aș chinui eu sau altcineva să tot dezbatem subiectul ăsta, singurul răspuns vine tot de la noi. Atunci când te uiți singur în oglindă, când îți dai jos toate măștile și vezi în străfundul ochilor zgâriate ca într-o rană perpetuă toate acele trădări, atunci unde sunt luminile celebrității?
Niciunul nu suntem fără de greșeli, niciunul dintre noi n-am fost mereu drepți, dar măcar să nu mai trădăm doar de dragul unei secunde de atenție, măcar să ne dăm nouă mai mult respect și chiar dacă poate e târziu, putem măcar nouă să ne cerem iertare.
Așadar, stau drept și judec strâmb după cum zice o zicală populară, și întreb: ce-i mai dureros să trădezi pe 30 de arginiți sau s-o faci din vanitate?
