Românul e poet, e glumeț și aș mai completa eu că e în tot și toate. E centrul universului, este fără echivoc eternul combatant al cotropitorilor și precum David reușește mereu să îl înfrângă pe Goliat. Românul e, așa cum s-ar spune pe străzile mai puțin luminate din orașul meu, miezul din dodoașcă. Dar dincolo de toate astea, românul știe mereu să facă haz de necaz. Suntem renumiți pentru modul uneori imbecil în care luăm la mișto orice și pe oricine. Teoretic faptul că reușim să facem haz de necaz ar trebui să fie un semn al unui optimism genetic al nostru, moștenit probabil de pe la Burebista încoace. Și deși a fi optimist nu-i deloc un lucru rău, dacă treci în extrema veșnicului glumeț riști să pierzi grav de tot orice relație cu realitatea, să te ridiculizezi și să te arunci într-o mare a absurdului.
Dar nimic din ceea ce spun acum nu e o noutate și, totuși, câteodată e bine să mai reiterăm așa numitele caracteristici tradiționale a poporului ăstuia. „Suntem mulți cărora ne place miștoul”. Am auzit asta zilele trecute și mi-a rămas cumva întipărit în minte. De ce? Pentru că atunci când mă uit împrejur am impresia că doar asta mai știm să face: SĂ LUĂM VIAȚA LA MIȘTO. Și dacă am face-o doar cu viața noastră ar fi ok, dar o facem la modul general. Avem un dar extraordinar să transformăm o glumă într-o mișcare de miștocăreală generală. Împingem mereu limitele până într-acolo încât nu mai distingem punctul de pornire și tindem spre noi și noi culmi ale miștoului.
Suntem maeștri în a ridiculiza situații și oameni, dar dincolo de asta, ce mai știm să facem? Dincolo de hăhăitul cu ecou lugubru mai știm să fim și proactivi? Suntem capabili să venim măcar cu o idee constructivă pe care să o susținem, pentru care să luptăm și să ne mobilizăm mai mult decât prin câteva miștocăreli? Sau preferăm să rămânem la stadiul de aplaudaci într-un spectacol prost de comedie? N-am răspunsuri, deși aș vrea. Observ și mă cutremur la gândul că încet, încet nu doar că ne distrugem, dar construim o societate a absurdului.
Aș mai spune că dacă pe vremuri ora exactă era dată de academicieni, scriitori, cărturari – așa cum îi știm din scrierile istorice, acum ora exactă se stabilește la o caterincă. Poate e vina societății, poate e doar un mecanism al nostru, al tuturor, de a ne apăra și a putea trece prin viață: zugrăvim zâmbete și „ha-ha-ha”-uri peste toți pereții societății și ne prefacem că suntem bine.
În fond, într-o lume tot mai mult condusă de aparențe, forme false și ipocrizie, cum aș mai putea să am alte pretenții? Luăm viața la mișto, până nu ne ia ea la pălmi.
Viața ne ia ea la pălmi dacă nu avem respect față de noi,apoi față de alți,dacă noi ne respectăm corpul și nu facem abuzuri ne va merge bine,depinde de noi .Salutări si toate cele bune să citim în viitor,