SCENA 1. „Niciun copil nu ia bătaie fără să facă ceva rău”. Am auzit-o de la o mamă ce-i explica unei comesene cum stă treaba asta cu parentingul și educația. M-am întors către emițătoare afirmației. O plăsmuire a femeii ajunsă la oraș și care în mod cu totul întâmplător a făcut și un copil. Își mai certa din când în când pruncul de nici doi ani care ba se mai împiedica, ba scăpa câte o jucărie din mână. Copilului i se trăgea atenția mai ceva decât dacă ar fi fost crescut în vreo familie regală. Interlocutoarea femeii nu-i prea răspundea, mai dădea din cap din când în când și probabil își făcea scenarii despre educația modernă cu aplicații practice. Am stat și-am înghițit în sec. M-am înfrigurat la gândul că încă se aplică educația fricii, a pedepselor și a bătăii. Combinația asta de mamă emancipată, pe pastile antidepresive și cu accese de furie și panică este exact ca o butelie lasată deschisă. Va exploda, va distruge și va face prăpăd în urma ei. Și totuși, cum am ajuns sau mai bine spus cum de am rămas încă adepții educației prin bătaie? Câte generații vom mai crește printre pălmi și pumni?
SCENA 2. Seară de vară, să fi fost undeva după ora 21:00. Din bucătăria cu geamul în dreptul parcului de copii aud o pleiadă colorată de expresii care i-ar fi uimit chiar şi pe băieţii de la Paraziţii. Mă uit spre parc: câţiva copii, de vreo 10 poate 12 ani. Vulgaritatea nu e o noutate, n-a fost niciodată. Dar nu era doar atât, nu erau doar cuvinte auzite pe la chermeze, era mai mult: violenţa din spatele injuriilor, agresivitatea din ton şi gesturi. Şi totul venea din partea unor copii care încă nici n-au ieşit din copilărie. Unde le era inocenţa vârstei? Să fie asta noua generaţie? N-aş prea crede. Mai degrabă e doar un efect al unei creşteri violente, răbufnirea unui subconştient călcat în picioare, zdrobit de bocancii unor adulţi cu prea multe frustrări.
SCENA 3. Un parc din centrul oraşului, un monument şi vreo câteva grupuri de tineri călare pe el. O masă mutată din parc şi urcată pe soclul unei cruci ridicate în memoria unor martiri. O explozie de rebeliune, de răzvrătire, de încălcare a tuturor regulilor de bun-simţ, educaţie şi civism. Tinerii adolescenţi şi-au făcut propria lor realitate, s-au făcut remarcaţi şi auziţi. De ce-au mutat o masă şi câteva scaune pe soclul unui monument? Sigur că au vrut să şocheze, să persifleze o societate bolnavă şi şubredă, un sistem care i-a obligat mereu să urmeze reguli fără să le dea şi explicaţii. Vandaismul lor nu este decât o consecință a ceea ce-au primit până acum.
Scenele astea s-au succedat rapid, în doar câteva zile şi poate că fiecare dintre ele este o normalitate pe strada mea sau a ta. Nu e o descoperire uluitoare, nu miră pe nimeni că dincolo de aparenţe, de condamnarea comportamentelor agresive şi zeci de cărţi de parenting, stau aceleaşi comportamente abuzive moştenite şi legate de gâtul nostru ca o piatră de moară. Tinerii pe care îi blamăm că n-au simţ civic şi responsabilitate sunt doar copiii care au luat bătaie „din principiu” și au fost crescuți urmând legea junglei. Atâta timp cât încă mai credem în educația prin forță, nu vom avea nicio șansă. Generație după generație vom fi doar adulți cu traume și vânătăi.
