Zi de zi

FRICA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

În curând se face anul de când normalul ni s-a schimbat, de când realitatea nu pare să mai aibă nimic în comun cu ceea ce știam, de când ni se tot repetă obsesiv: trebuie să învățăm să trăim în noile condiții. A fost un început de pandemie cu mesaje pline de curcubee, cu serate de prin balcoanele italienilor cei prin venele cărora sigur curge optimism, și cu rețelele de socializare inundate și sugrumate de poze cu celebrități transmițând muritorilor de rând că „Suntem toți împreună”. Toate scenariile pe care ni le-am fi imaginat la început de an au fost modificate și rescrise de la o săptămână la alta. Școlile nu s-au mai deschis decât în toamnă, vara a trecut tot cu îndemnul „stați pe cameră și nu părăsiți incinta” și, în final, am ajuns să ne uităm cu frică peste statistica zilnică, nu atât a infectaților cât a celor din spitale.

Și dacă mă îmbolnăvesc? Mai sunt locuri? Mai sunt medicamente? Mai sunt medici? Am văzut că au murit asistente și oameni „cu greutate” de prin oraș, eu ca om simplu mai am vreo șansă? Mai avem suficient oxigen? E un tumult de întrebări pe care vrei sau nu ți le pui. Acum, astăzi, la sfârșit de octombrie pandemia ne-a transformat dar, din păcate, nu ne-a făcut mai empatici și mai buni, ne-a făcut mai răi și mai temători. Simțim frica de a trai, de a muri, de boala sau de oameni, o frică ce îmi pare că ne devine patalogie. Și da, frica de moarte e o anxietate care există, o avem fiecare dintre noi fie că bravăm în fața potențialului sfârșit, fie că ne alungăm repede gândurile negre și ne impunem o limită.

N-aș ști să spun când și cum ne vom vindeca și cred că după perioada asta, indiferent cum se va sfârșit ea, nu vom mai fi la fel. Atunci când ai trăit luni de zile în teamă și cu frică, atunci când normalitatea nu doar că ți-a fost zdruncinată dar ți-a fost regândită, nu mai ai cum să rămâi același. N-aș ști nici măcar să spun dacă mai multă informație din partea celor care conduc spitale și instituții ne este de ajutor. Tind să cred că am ajuns să trăim zi de zi cu sindromul drobului de sare așteptând să ne pice în creștet.

Și, eu? Mi-e frică și mie, nici nu știu dacă pentru mine sau pentru cei de lângă mine. Un strănut, o viroză de sezon și mi se aprind cel puțin 100 de becuri roșii în minte: oare când m-am dezinfectat ultima dată? Oare n-am stat prea aproape de cutare sau cutare? Oare am greșit când am ieșit la cumpărături?

Și întrebările continuă într-un ritm tot mai accelerat și nebun, la fel ca respirația mea. Cum mai scăpăm de toate angoasele astea ce ni se sădesc zi de zi în minte? Cum facem să rămânem cât de cât oameni normali și după ce trece pandemia? Cum facem să nu ne dezumanizăm și să trăim fără frică?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.