Școala din sufragerie

Patru zile, încă una și terminăm prima săptămână de școală de-acasă, mai exact școala noastră din sufragerie. Încă de marți îmi părea că e deja vineri și simțeam acută nevoie de o pauză, dar era doar marți spre după-masă așa că am înghițit în sec și am continuat săptămâna. Aș începe prin a spune că dețin în propria ogradă un școlar de clasa zero și un preșcolar de grupa mijlocie, cu o diferență de exact 2 ani, 1 lună și 11 zile între cei doi.

N-aș vrea să mă plâng, am noroc că îmi „umblă” degetele suficient de bine printre e-mailuri și conturi și că digitalul nu-mi pune neapărat probleme. Dar aș veni cu câteva întrebări:

* Ce se întâmplă cu bunicii care stau lângă școlarii din clasele primare să îi ajute la școala online, bunici care poate n-au avut până acum vreo legătură cu digitalizarea?

* Ce se întâmplă cu cei care poate au doi copii sau mai mulți și orarele lor se suprapun? Câte calculatoare, laptopuri sau tablete le-ar fi necesare? Și dacă cei doi copii sunt în clasele primare, să spunem clasa zero și clasa a doua, cum se împarte părintele sau bunicul sau mătușa să-i ajute?

Școala asta din sufragerie e un experiment al nervilor, a tenacității și în cele din urmă cred că și a adaptabilității. Dacă e să luăm în considerare că România e printre primele țări ca număr de adulți analfabeți funcționali – care deși știu să citească nu înțeleg sensul celor citite, cât de pregătiți vor fi copiii viitoarelor generații? Și chiar dacă ești școlit și citit, cât ești de competent pentru a-i fi învățător copilului tău?

Întrebări multe, răspunsuri puține.

Cât despre copii? Aș spune doar atât: „Mami, asta nu e școală”. Concluzia unui copil de 6 ani după primele 10 minute de ore online. Așa e, mamă, nu e școală, e un fel de amăgire: autoritățile s-au făcut că au găsit o soluție, noi ne facem că ne descurcăm.

În realitate, nimeni nu va ieși normal din perioada asta. Profesorii și învățătorii fac eforturi uriașe ca să predea și să transmită elevilor nu doar materia pe care o au în programă, ci și pasiunea pentru învățat, dorința de a cunoaște și de a descoperi. Părinții își iau rolul de educator, dar așa cum este normal vor rămâne mereu afectivi vis-a-vis de copilul lor, ceea ce va duce inevitabil la nemulțumiri. Și în cele din urmă copiii care pornesc într-o lume întoarsă pe dos, care întreabă mereu cât mai durează virusul ăsta și când revine totul la normal.

Poate că noua normalitate e doar o distopie, poate că ne îmbătăm cu apă rece încercând să credem că putem exista ca societate fără a avea contact interuman. În final, nu ne rămâne decât să ne reîntoarcem la școala din sufragerie…și poate să mai visăm că într-o zi cineva, undeva își va da seama că școala e doar un „focar” de empatie, socializare și educație.

Și dacă de când a început pandemia s-a tot vorbit de eroi și linia întâi, cred că acum mai mult ca niciodată trebuie să realizăm că fără ei, fără dascăli, nu vom reuși nici ca indivizi, nici ca națiune. Dar din păcate dacă n-avem grijă de educația noastră, de la școli la dascăli și elevi, n-avem nici viitor.