Suntem un popor mândru, cel puțin o dată pe an sigur ne mândrim cu originile noastre, în rest nu prea dăm mare preț pe țara asta, așa cum e ea cu bune și rele. Ne-am obișnuit să ne ponegrim unii pe alții cu orice secundă, ne negăm țara și originea cu fiecare ocazie și spre deosebire de alte popoare, atunci când ajungem pe meleaguri străine avem grijă să ne punem singuri cât de multe piedici putem.
Dar, vine o zi.. O zi în care toți ne mândrim că suntem români. Un steag pe facebook, câțiva mici pe grătare, niște sarmale și o fasole la ciolan. În fond iubirea asta pentru România musai că trece prin stomac, și-așa că ne asigurăm că ne potolim foamea arzândă de patriotism.
Ce-o mai fi și cu patriotismul ăsta? Ce-o mai fi și cu România, mândria noastră? Pare cumva copilul neastâmpărat dintr-o familie, care face mereu boacăne și ne face de râs și-atunci noi, ca eterni deținători de Românie, ne aruncăm de la unul la altul: Ia-o e a ta! Ba e a ta! Ba tu nu ai făcut nimic pentru țara asta! Ba tu ai distrus-o! Suntem exact ca într-o familie disfuncțională, doar că România e una singură și noi câteva milioane.
Și-atunci să fiu mândră că sunt româncă? DA! Sunt mândră că am crescut aici, în România și aici, în Arad și pe lângă el. Nu m-am ferit niciodată să spun că sunt româncă, indiferent de masa la care stăteam. Ce înseamnă pentru mine patriotismul? Ce înseamnă România? Înseamnă discurile de vinyl cu cântece patriotice pe care le ascultam în copilărie, înseamnă pielea de găină pe care și acum o am atunci când le aud și înseamnă, poate, cel mai mult originiile mele.
Bunicii mei – Dumnezeu să îi ierte, oameni simpli, fără școli și prea multe științe, au fost exemplul meu de român. Crescut pe munte, într-o familie cu prea mulți copii, bunicul a fost românul meu preferat. S-a însurat în straie populare țesute de bunica mea, și după vreo 60 de ani amândoi au plecat din lumea asta tot în port popular. Poți fi mai român de atât? Și-au crescut copiii într-un sat din Banat, muncind la pădure și pe câmp. Bunica păstra într-un cufăr haine pe care le țesuse ea, ne dădea pături cu care să ne acoperim de cânepă sau lână făcute tot de ea și întotdeauna m-au fascinat cele câteva linguri de lemn pe care le cioplise bunicul. Poate pentru restul lumii erau doar doi țărani, dar pentru mine au fost românii mei preferați. Ei aveau toate drepturile din lume să se laude că sunt români, le câștigaseră cu multă trudă și o credință în pământurile astea pe care noi demult am pierdut-o.
Noi astăzi poate mai păstrăm aceste reminiscențe ale românismului, poate mai avem în noi câte un fir de patriotism din ăla bun. Dar copiii noștri? Poate vor avea și ei amintiri din România lor, cu siguranță va fi una diferită de România noastră și nu va mai semăna deloc cu cea a bunicilor noștri. Așa că, astăzi, când ne mândrim cu ea, astăzi de ziua ei, ce să-i mai doresc și eu scumpei mele Românii? O să îi doresc să fie un pic mai puternică. Românilor, în schimb, le-aș dori să nu-și mai arunce România unii altora ca o minge fierbinte, să fie ceva mai asumați și să își aducă aminte că a fi patriot nu e un păcat. Mândria, în schimba, da, poate fi un păcat.
Așadar, să ne trăiești România mea!
