– Și tu cât mai ai de gând să crezi în Moș Crăciun?
– TOATĂ VIAȚA!
Promisiunea asta mi-am făcut-o mie cândva prin anii copilăriei. Nu mi-am dat seama exact când sau cum, dar s-a întâmplat. An de an părinții au avut grijă ca sărbătorile de iarnă să fie un adevărat speciale. Am crescut cu bradul adus de Moș și împodobit de noi, cu colindători, cu sărbători de iarnă la bunici la țară, cu prăijituri mult prea multe și mâncăruri asemenea. Dar dincolo de toate astea am crescut în fiecare an cu bucuria de a dărui, de a face o surpriză cuiva drag. Pe la 9 ani au încercat ai mei să mă trezească din basmul ăsta de iarnă, dar eu nu m-am lăsat așa ușor. Am insistat să nu primesc cadouri înainte de Ajun, să nu știu ce vor fi și sub nicio formă să nu mergem împreună la cumpărături. Maica-mea săraca auzea din toate părțile: „A mea fată e deja mare, mergem să își aleagă ce vrea și i le cumpăr. Și-așa Moș Crăciun nu mai există. Voi?”. Și ea își asuma rolul de părinte ocrotitor, de mama care luptă pentru ca visele copilului ei să nu fie spulberate și răspundea: „La noi încă vine Moș Crăciun”. Cam așa a fost atunci…
Și anii au trecut, dar de fiecare dată în Ajun, tiptil-tiptil fiecare din familie ne strecuram să lăsăm sub brad darurile „de la Moș”. Câteodată a fost doar o ciocolată, altă dată au fost o mulțime de daruri, dar niciodată și în niciun an Moșul nu a uitat pe nimeni.
Momentele mele cu lacrimi în ochi și piele de găină sunt acelea când în Ajun ne puneam cu toții lângă brad și ne căutam cadourile. Cea mai mică atenție pe care aș fi făcut-o era primită cu atâta bucurie. Era o bucurie sinceră, din partea mea și a lor. Moș Crăciun pentru noi exista, chiar dacă ne avea pe fiecare dintre noi părtași în surprizele lui.
Acum la rândul meu sunt mamă. Moș Crăciun vine an de an, e prezent încă fizic în Ajunul de Crăciun cu desega lui cu tot la noi în casă. „Vai, ai ajuns chiar la timp”, i-a zis într-un an Andrei. Și nu știu cum se face dar an de an Moșul vine exact la timp, exact la timp să ne dea un strop de liniște și speranță.
Pentru mine Moș Crăciun există. Speranța și bucuria de a dărui există, nu mi le-am pierdut și atâta vreme când încă mai pot crede în Moș Crăciun, voi crede și în binele din oameni, care e acolo, trebuie doar puțin scuturat de praf.
Acum ne pregătim din nou de Crăciun, și deși nenorocitul ăsta de virus ne-a luat bucuria de a fi alături de bunicii care de-abia așteptau să-și vadă nepoții, vom trăi așa cum știm: unii lângă alții.