Libertate și cenzură – gâlceava virtuală a „omului nou”

Ce e libertatea? Cum o definim şi cum o îngrădim? Cât de permisivă poate fi libertatea de exprimare şi unde trebuie să punem punct, fără a mai lăsa loc şi de alte explicații? Într-o lume care se aprinde ca un foc de paie atunci când, fără a avea vreo conotație rău-voitoare, se rostește termenul de „negru”, atunci când rasismul pare arma celor puternici și niciodată a celor mai slabi, într-o lume în care grupările extremiste defilează prin clădiri guvernamentale și unii lideri încurajează aceste mișcări prin poziții publice, într-o asemenea lume este tot mai greu să găsești un echilibru între libertate și cenzură. Suspendarea conturilor de pe rețelele de socializare ale lui Donald Trump, omul care ocupa cea mai puternică poziție din lume sau cel puțin asta era percepția publică, ridică o serie de întrebări. Cât de mult înseamnă prea mult și unde trebuie să ne oprim?

Facebook, Instagram sau Twitter au ajuns un fel de câmpuri de luptă personale. Fiecare are dreptatea lui, pe pajiștea fiecăruia iarba e mai verde și în mod clar cine nu e de acord cu ce spui este neapărat împotriva ta. Nu-ți place un comentariu? E dreptul tău să îi limitezi interlocutorului posibilitatea de a mai vorbi cu tine. Nu ești de acord cu ceva? Nimic mai simplu: scrii o postare plină de injurii și cobori toți sfinții peste cei care nu sunt din tabăra ta. În fond, tu ești singurul care are dreptate, care știe calea cea dreaptă și corectă, iar restul toți sunt niște proști. Cam asta se întâmplă zilnic în realitatea virtuală în care trăim tot mai mulți dintre noi, în care s-a (de)format OMUL NOU.

Doamne ferește să ai prieteni sau cunoștințe cu poziții divergente, fie că sunt politice, fotbalistice sau culinare. Conflictul e gata și ești pus să alegi. Faci cum știi, dar fă stă fie bine!

Libertatea de exprimare a devenit un fel de drept de a nu spune nimic pentru că orice ai spune în fapt se va folosi împotriva ta. Suntem atât de liberi pe cât ne permite lanțul cu care ne-am legat de gât. Și care este argumentul suprem al fiecăruia dintre noi? Simplu: așa spun eu. Toate discursurile astea par a fi o refulare a unor copii de 2-3 ani care îl iau pe „nu” în brațe și se dau cu fundul de pământ dacă nu li se face pe plac. În plus, divizarea prin invocarea libertăților sau doar prin amintirea cenzurii e atât de puternică încât o simplă scânteie pare a fi suficientă să iște conflicte iremediabile.

Și totuși, unde punem PUNCT? Vorbim de informații și perspective dar le alegem doar pe cele pe care le vrem. Am renunțat demult să mai acordăm credit celor care ne contrazic și suntem mereu porniți într-un război. Și-atunci când violențele de pe „pereții” Facebookului se mută în stradă ne uităm cu surprindere și ne întrebăm: de unde?

Poate că și înainte eram divizați, la urma urmei fiecare și-a creat un grup de oameni pe care îi agreează în jurul lui, dar acum suntemfiecare pe planeta noastră, cu realitatea noastră și ținând cu dinții doar de dreptatea noastră. Cu sau fără de voie am ajuns să fim doar o adunare de lideri supremi în lumi imaginare având atât de multă libertate încât totul ni se cuvine și nimic nu ne poate fi imputat.

Unde mergem? Mai vedem…