Nu știu dacă e neapărat de la pandemie, de la izolare, de la statul prea mult în fața laptopului sau pur și simplu de la o complacere silit-dorită, dar toată perioada asta mi-a provocat o stare generală de lehamite și sictir.
Aș fi putut să mă revolt în cuvinte și citate atunci când niște băieți au făcut un simulacru de insurecție la Capitoliu. Dar ce folos? Au fost pe prima pagina vreo 2 zile și apoi am trecut mai departe. Aș fi putut să scriu cu mâhnire despre bâlbele locale și naționale în campania de vaccinare, despre drama noastră ca popor și incapacitatea de a gestiona orice situație cu o minimă logică și viziune. Dar pentru cine? În cele din urmă ne-am obișnuit zi de zi să lăsăm lucrurile să meargă cum merg, să ignorăm realitatea care nu ne place și să ne izolăm fiecare dintre noi în bule pline de perfecțiuni închipuite. Autoritățile, care or fi alea, se fac că lucrează, noi ne facem că le credem și mergem înainte. Vorba aia: niciodată n-a fost să nu fie cumva. O scoatem la capăt, ne adaptăm și supraviețuim, că de evoluat nu poate fi vorba. Așa că n-avea niciun sens să bat prea mult în tastatură nici despre subiectul ăsta.
Mai puteam să mă revolt de spitalul care a luat foc, din nou, de incompetența celor cu drept de semnătură și de teama că într-o zi pur și simplu s-ar putea să mori din cauza unor … deficiențe ale sistemului. Dar la ce bun? Spitalele le știm cu toții cum sunt și le evităm până la limita supraviețuirii. Că e frig, sunt gândaci și la micul dejun primești o coajă de pâine cu margarină și poate vreo felie de parizer nu mai e o surpriză. Asta e, strângi din dinți, mai bagi o aerotermă în priză, mai mănânci un biscuite și îți trece. Le lași în urmă, și îți vezi de viața ta sperând ca nu cumva, Doamne ferește, să mai ajungi pe acolo.
Aș mai fi putut să scriu de nefasta soartă a bebelușului mort în urma botezului, de cine a greșit sau nu, de ritualuri și credință. Ar fi fost cu vreun folos? Puțin probabil. Fie că ne place, fie că nu, suntem un popor „cu frică de Dumnezeu”, care încă practică multe ritualuri mai mult sau mai puțin bisericoase cu speranța unei salvări, a unei mântuiri spre care tânjim. Ar mai fi fost câte ceva despre care să scriu: poate niște numiri politice care au scandalizat internetul, dar dacă e să fim sinceri de câte ori nu am spus la rândul nostru „oare, tu cunoști pe cineva?”. Sau despre școala care începe și încă nu sunt pregătite normele, sau despre toate regulile astea care ne apasă și ne dictează cum să trăim în fiecare zi.
Poate o fi de la Mercur retrograd, poate de la apusul prea înflăcărat de azi, poate de la o lehamite instalată până în măduva oaselor… dar mi-am lăsat revolta pe altă dată, pentru cândva când poate va mai conta, când poate vom avea ceva mai mult curaj. Până atunci, masca pe figură și joc de glezne.
