Zi de zi

ULTIMA LUNĂ

Ce făceai în urmă cu un an? Nimic special, la fel ca mine. Mergeam la serviciu, copiii cu treburile lor la grădiniță, mă frământam în alegerea școlii pentru cel mai mare dintre flăcăii familiei și ne derulam zilele după tiparul bine-cunoscut: serviciu – acasă – serviciu. Revenisem de vreo săptămână din ultima vacanță în care mi-am văzut părinții și ne gândeam că, dacă vom fi sănătoși, vom merge din nou la mare… în Italia, la ei.

Februarie 2020.

Cine ar fi crezut că poate fi ultima lună din viața noastră de dinainte de COVID? Cine ar fi crezut că în doar câteva săptămâni vom vedea viruși și moarte peste tot? Că vom ajunge să ne distanțăm unii de alții, că îmbrățișările vor deveni un risc prea mare, că serile de vineri petrecute prin PUBuri nu vor mai face parte din noua realitate. Nimeni.

Era februarie 2020 și printre știrile obișnuite se mai strecura câte o informație despre virusul pornit din China, dar nu-i așa era atât de departe de noi încât nu avem cum să ne atingă. Era imposibil! Era februarie 2020 și nu aveam grija dezinfectanților, a măștilor, a circuitelor de intrare și ieșire, a izolării și a vaccinării.

Aveam o viață așa cum o știam, cu de toate.

Poate că e ciudat să stai acum să te întrebi ce ai mai fi făcut în acel februarie? Pe cine ai mai fi vizitat, unde ai mai fi mers, pe cine ai mai fi îmbrățișat? Au fost ultimele zile fără prea multe griji. A urmat primul val: șocul pandemiei, a îmbolnăvirilor și teama de moarte. O lună de izolare pentru toată lumea și gata, realitatea a fost schimbată. Într-o mai mică sau mai mare măsură fiecare am înghițit o pastilă de teamă și am început să trăim cu o și mai mare teamă de moarte, a noastră sau a celor dragi nouă. Am golit rafturile, am făcut provizii – cumva instinctul de conservare ne-a îndemnat să o facem, și am cumpărat dezinfectanți până la epuizarea stocurilor. Apoi, încet, încet am reînceput să trăim. Mai plăpând, cu mai mare teamă, exact ca un pui crescut la bec care vede grădina pentru prima dată. Am început să ieșim din case, dar mereu cu teamă, cu mască și cu o roabă de anxietăți purtate în suflete. N-aș știi să spun ce-a fost mai greu. Să stau în casă izolată? Să ies pe stradă cu gândul că aș putea fi vinovată de aducerea virusului în familie și îmbolnăvirea celor dragi? Dar cu siguranță am descoperit un altfel de a trăi. Oricât ne spunem că suntem la fel, că pe noi pandemia nu ne-a schimbat, nu facem decât să ne mințim singuri. E drept că unii ne purtăm cicatricile pe față, alții le ascundem pe dedesubt, dar cu toții le avem.

Ce-aș fi făcut acum în ultima lună din cealaltă viață? Probabil m-aș fi plimbat pur și simplu printre oameni, fără griji și fără teamă.

Astăzi suntem mai anxioși, mai temători, mai distanți. Realitatea noastră nu mai seamănă cu nimic comun și asta ne dă cea mai mare nesiguranță. Astăzi, poate, am învățat cât suntem de adaptabili, cum nimic e sigur și totul se poate transforma. Astăzi mergem înainte, având totuși în suflet speranța că poate peste alte 12 luni, pandemia să va retrage ușor, lăsându-și urmele din care, poate, vom trage învățături.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.