365 de zile și tot atâtea nopți, vreo 8.700 și mai mult de ore. Zeci de mii de minute, și o infinitate de secunde. Toate au trecut. Se face un an de când am renunțat să trăim și am învățat să supraviețuim. Frica de boală, de moarte, de a-i pierde de cei de lângă noi, de a ne pierde pe noi înșine în tot acest tumult al pribegiei ne-a marcat. Am încetat să mai zâmbim și ochii ne sunt singurii martori rămași în urma pribegiei noastre.
Anul ăsta l-am dus pe pilot automat. De fapt, nici măcar pe pilot automat. Am fost exact ca în trenul copilăriei mele ce mă ducea spre bunici. Unii pe scări, alții la clasa întâi, unii în vagoane aerisite, alții înghesuiți pe holuri, cu bagaje clădite până în tavan, cu miros înțepător de transpirație, tutun și WC. Toți mergând, însă, în același tren. Așa am pornit acum un an, cumva cu toții spre o singură destinație: să ne recuperăm viața pe care am pierdut-o și pe care nici măcar nu știam cât de mult ne-o doream.
A fost un an mai mult decât complicat, cu prea multe nopți pierdute în fața grijilor și anxietăților. A fost un an din care niciunul dintre noi nu a ieșit la fel, cu toții având cicatricile încă sângerânde purtate pe sub măști. Să fi fost anul nostru de hotar? N-aș îndrăzni să sper într-acolo. Trenul încă merge, poate către nicăieri și noi încă suntem în modul supraviețuirii. Am încercat pe ici, pe colo să mai și trăim, dar am făcut-o mereu cu riscuri, mereu cu teamă, cu gândul că poate parașuta de salvare nu se va mai deschide și de fapt am făcut un salt mortal. Anul ce-a trecut a fost, în fapt, o serie de salturi mortale pentru fiecare dintre noi. Unii l-am supraviețuit, alții din păcate nu. Un an în care boala a fost principalul motor al vieții – ciudată alăturare, ne-a lăsat mai distanți, mai reci și mai singuri.
În trenul ăsta de-am urcat cu toții am fost învățați că ar fi bine să avem grijă unii de alții, dar instinctul de conservare ne-a lovit și atunci când roțile au șuierat a frână fiecare s-a luptat să rămână în picioare. Când ajungem la destinație? Când putem să ne reluăm excursia cu propriul bagaj în spinare și să ne alegem drumul? N-am răspunsuri și nici nu știu dacă îmi doresc neapărat să le mai caut. Știu însă că indiferent de tren, de căi sau salturi, fiecare mai putem avea încă permisul nostru de a trăi. Sper să nu ni-l suspende cineva definitiv, sper să ne regăsim libertatea de-acum 365 de zile și tot atâtea nopți.
Spunea cineva că speranța moare ultima, Andreea! Trebuie să continuăm să sperăm că va fi bine, precum în melodia lui Smiley.