De ceva vreme nu mai cred că ne îndreptăm spre lucruri mai bun, spre evoluție și văd tot mai multe derapaje. E drept, poate sunt eu închisă în bula mea strictă și prea puțin flexibilă, ceea ce poate fi adevărat mai ales dacă e să număr zilele de izolare voită și impusă din ultimul an.
Dar, dincolo de micile ieșiri în decor de la ceea ce ar trebui să fie o conduită cât de cât acceptabilă, în ultima vreme pare că am luat-o cumva peste câmpii și arături, lăsând în urmă umanitatea. Am văzut acum vreo săptămână informările, că n-aș putea neapărat să le spun știri, despre intenția prin unele părți ale lumii de a se folosi expresii de genul: persoană care dă naștere unui copil, persoană care alăptează, înlocuindu-se astfel „femeia”. De ce? Pentru diversitate, desigur, pentru ca nu cumva să aducem jigniri noilor genuri apărute din prea multă diversitate. Și am trecut peste știrea asta cu un zâmbet ușor ironic în colțul gurii, gândindu-mă că nu o fi mai mult decât vreo inițiativă dusă spre absurd și că ne vom da pe brazdă.
Viața însă se dovedește din ce în ce mai surprinzătoare, așa că acum nu doar că nu se elimină termenul de „femeie” în contextul nașterii și alăptării, dar prin școlile din New York există deja ghiduri de înlocuire a termenilor „mama” și „tata”. Desigur se recomandă folosirea unor formulări fără impact afectiv precum „adulți”, părinții devin tutori, soțul/soția se transformă în partener sau persoană importantă, iar urările de sărbători se recomandă să fie făcute sub îndemnul unei vacanțe plăcute, fără aluzii la sărbătoarea în sine. Motivul? Eliminarea diferențelor între elevi și promovarea unor legături mai strânsă în comunitate – „to promote a sense of belonging for all of our students”. Ce se ascunde de fapt în spatele acestei așa-zise lupte contra discriminării? Promovarea unei dezumanizări, o alienare a omului față de om, a stărilor afective și implicit a impactului emoțional.
E adevărat că acest caz poate fi unul izolat, că e departe de a ajunge o regulă pentru noi toți, dar precedentul creat poate fi unul foarte periculos. Nu pot să nu mă întreb, dacă nu cumva toate aceste mișcări de eliminare a așa-ziselor discriminări, nu fac altceva decât să ne transforme într-o mare masă de indivizi fără caracteristice afective. Și-atunci un fior rece mă străbate. De ce să ne pierdem spiritul? De ce să ucidem în fiecare dintre noi exact acea mică particularitate care ne face să fim ceea ce suntem? De ce am vrea să fim toți egali, la fel, fără personalitate? Cât de mult de distrugem în numele unei aparate „diversități”? Ironic cum tocmai diversitatea pe care o invocăm ne facem să devenim tot mai mult ordinari.
