Obșnuiți zeci de ani să dăm în anonimat informații despre capra vecinului și starea ei de sănătate, nici nu e de mirare că formatul digital al platformelor de așa zisă socializare s-a mulat cum nu se putea mai bine pe caracterul de bârfolog profesionist al românului. Indiferent de vremuri, regimuri politice sau chiar pandemie, ne-a plăcut întotdeauna să aruncăm un ochi și peste gard, să vedem pe furiș ce-a mâncat, ce-a vorbit și mai ales cum trăiește omul de lângă noi. Prea puțin spre deloc ne interesează curtea noastră care poate fi un morman de gunoaie putrezite, prea puțin ne-am uitat vreodată în oglindă să ne vedem și pe noi și cel mai probabil nici nu am avut timp să o facem. Eram ocupați să îi urmărmim pe alții.
Astăzi nimic mai simplu, asumarea a dispărut demult, iar anonimul este erou național. Câte sesizări nu sunt făcute sub anonimat pe la insituții cu tema: vecinul meu… ? Pâra asta continuă nu a încetat nicio clipă, chiar a fost alimentată în ultimii ani, ajungându-se până acolo încât nu doar vecinii se dau în gât pentru te miri ce nimicuri ci și membri din aceeași familie. Îmi spunea cineva dintr-o instituție că în ultimii 20 de ani nu a mai văzut atât de multe sesizări anonime între familii, între frați, între oameni care au trăit unii lângă alții zeci de ani. Ei da. Acolo am ajuns. Invidia și ticăloșia a ajuns la un nivel foarte mare.
De ce? Poate din cauza unei imagini idilice pe care o afișăm, poate din nevoia de a ne fundamenta ideea că oricine are ceva în plus nu o poate face decât prin căi neortodoxe, poate pur și simplu pentru că trăim și respirăm alimentați de această nevoie de a-i vedea moartă și îngropată capra vecinului. N-am niciun fel de îndoială că toată perioada asta pandemică a ajutat la cultivarea acestui spirit de turnători anonim-profesioniști. Să devenim mai empatici, mai buni, solidari? Ei aș. Mai degrabă izolarea ne-a înrăit și ne-a făcut să privim cu și mai multă curiozitate în curtea vecinului. Până când nu ne vindecăm de obsesia asta n-avem cum să ne mai facem bine…
