În ultimele luni am intrat cumva într-o autoizolare de la scris, o izolare impusă pentru a-mi putea ține toate mințile în cap și să rămân cât de cât normală – sau mă rog cât de normală se poate. Pandemia ne-a izolat fizic, dar ne-a dat câteva doze suplimentare de ură, cât să ne ajungă pentru încă vreo câteva generații. Judecăm, judecăm, judecăm și nu o ținem doar pentru noi, o spunem tare și răspicat, doar pe rețelele de socializare că acolo se duc marile bătălii în van, acolo unde avem alter-ego, unde ne putem ascunde în spatele unor ecrane și putem să răcnim cu tot veninul din noi fără a ne asuma vreodată nimic din ceea ce scriem.
M-am gândit mult, poate chiar prea mult, dacă ar mai trebui să scriu. O făceam pentru mine, dar speram ca măcar o fărâmă din mesaje să și ajungă la cine ar fi trebuit să le audă, să își găsească ochi de citit și urechi de auzit. Oricât de mult ai striga, dacă nimeni nu este pe recepție strigătul se va pierde în tumultul altor strigăte. Și aici a apărut problema mea: mai are sens să scriu? Mai există vreun strop de utilitate în tot ceea ce facem sau pur și simplu ne-am adâncit într-o mocirlă a inutilității? Prinsă așadar în toate gândurile astea am lăsat neterminate rândurile începute și am preferat să mai citesc câte-o carte, două sau trei. E adevărat că undeva în mine am crezut că încă mai are sens să scriu, așa că n-am șters ciornele începute, le-am lăsat în așteptarea unei inspirații, unui sentiment de utilitate pe care încerc să îl regăsesc.
Într-un an și-un pic lucrurile s-au schimbat într-un mod atât de radical și chiar dacă sunt convinsă că fiecare are un rol, că fiecare dintre noi își lasă cumva amprenta în toată existența sa, mi-e tot mai greu să mă urnesc din lehamitea care m-a cuprins. Mai mult decât eterna întrebare „De ce?”, mă lovesc de „Pentru cine?”. Oare pentru cine și pentru ce să mai scriem? Cine citește și cine înțelege? Cine judecă și cine împarte dreptățile? Ceea ce englezii numesc „common knowledge” – adevăruri universal valabile, a dispărut demult. Azi fiecare are realitatea și dreptatea lui și oricine îi e potrivnic e pur și simplu un dușman de moarte. Dezbaterile au ca unic argument „pentru că așa vreau eu” și par desprinse dintr-o scenă de certuri între copii de 2-3 ani. Cu atât de multă mâhnire și revoltă care mocnește în toate mediile, cum să îți mai găsești locul?
N-aș știi dacă o să găsesc răspunsul întrebărilor, dacă revenirea din izolare se va mai putea face vreodată sau dacă pur și simplu ne-am „virusat” în așa fel încât doar o reprogramare ne va putea salva. Între timp încerc să îmi caut utilitatea, încerc să îmi văd de drumul meu, cu scrisuri mai bune sau mai rele, cu gânduri și neliniști. Revenire ușoară, tuturor!
Scumpa mea, multe chestii, trestii, cum ziceam în copilărie, mi se. par acum inutilități. Problema este nu the common knowledge, ci the common sense. Cam moare moralitatea. De ce? Părerea mea sinceră este, că frica ne conduce pe toți. De aceea ni se pare totul inutil. O epidemie de afecțiune și grijă pentru cei din jur, ar fi foarte necesară. Și nu i-am zis dragoste, că să nu cad în derizoriul credințelor religioase fanatice existente. Pentru că, de fapt, nu avem credință adevărată, și nu vorbesc de religie, ci credințe la modul general, idei și concepții proprii în care să nai credem. Și atunci absolut totul ni se pare inutil.