Zi de zi

Minutul, imnul și medalia. Mândria națională nu ține de foame!

O delegație ca o umbră timidă a celor de altădată a plecat la Tokyo, la Olimpiadă. Echipele de la gimnastică sau atletism au rămas doar o amintire a unor vremuri în care, încă, se mai investea în sport și performanță. Astăzi, ne simțim mândri că suntem români atunci când un băiat după ani de zile de eforturi fizice și financiare obține un rezultat bun, atunci când o gimnastă își împinge corpul până la limite ca să mai avem și noi, românii, pe cineva acolo între primii opt. Succesul lor numai are nimic de-a face cu România, cu țara sau cu sportul care a ajuns cel mult „o vacă de muls” pentru unii funcționari ajunși la butoane.

Ce-a făcut România pentru David Popovici, Larisa Iordache sau Ana Maria Popescu? Cu ce-a contribuit țara asta pentru ca ei să îi poarte drapelul și să îi cânte imnul? În țara în care investițiile în sport sunt tot mai mult spre zero, în care copiii cresc cu scutirile în buzunar și bazele sportive nu sunt pentru nimeni o prioritate, de ce să ne mândrim cu ei? România a încetat demult să mai joace în sportul pe națiune, de-acum totul se duce doar la nivel individual, o luptă a sportivului și părinților care îl susțin. Cantonamente, antrenori, echipamente, turnee, toate se fac pe cheltuiala proprie, dar atunci când diamantul începe să strălucească laurii se adună cu toată mândria națională de care putem da dovadă.

Minutul, imnul și drapelul: cam atâta preț punem noi pe performanță. În rest, fiecare se descurcă dacă poate, dacă mai poate. Sportul de performanță, la fel ca educația de altfel, se fac pe banii tăi. Gratuit e poate doar aerul, în restul totul se plătește scump. Și atunci cu ce tupeu să ne mândrim noi, ca neam și țară, cu aceste performanțe? Atunci când aveam echipe naționale, centre de pregătire, atunci când sportul era într-adevăr o prioritate pentru România, atunci puteam să spunem că suntem mândri de aceste performanțe. Acum, însă, ar trebui să privim în jos, și să ne cerem scuze în fața acestor copii care reușesc să strălucească în ciuda faptul că trăiesc într-o țară ce se acoperă cu praf și pulbere. N-avem niciun drept și nimic nu ne recomandă să ne urcăm cu bocancii pe munca lor. Putem să spunem doar: să ne iertați, n-am fost capabili să facem ceva și pentru voi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *