Acum patru ani stăteam închiși în case, privind pe geam o realitate care părea distopică, desprinsă dintr-un roman al absurdului din care nu prea înțelegeam mare lucru. La început a părut ireal, apoi ne-am obișnuit ca mai târziu să ajungem doar să supraviețuim. La început am fost mai vocali, am simțit nevoia să ne facem auziți și poate mai mult decât atât să ne facem ascultați. Acum, după patru ani părem mai surzi la tot ce ne înconjoară, empatia din pandemie s-a dovedit a fi doar un simulacru ieftin și umanitatea care ar fi trebuit să ne apropie a devenit o răutate viscerală față de cei care poate au o altă părere decât o avem noi. Pandemia ne-a marcat și ne-a însemnat pe toți, individual dar și ca societate. Au fost patru ani pe care i-am trăit mai mult pe pilot automat, de fapt mai corect ar fi să spun că au fost patru ani pe care i-am supraviețuit.
Dar, GATA! Patru ani ne-au fost suficienți. E momentul să ne scuturăm de praf și să avem curajul de a porni din nou la drum. Mi-am propus multe, foarte multe în urmă cu patru ani, înainte de lock-down și tot ce a mai urmat. Le-am abandonat aproape pe toate, rând pe rând, și m-am concentrat pe fiecare zi, să o pot scoate la capăt, să mai bifăm o supraviețuire. Și atât.
Mi se făcuse lehamite de tot și simțeam inutilitatea scrisului afectiv mai mult ca oricând. Într-o lume în care a dispărut răbdarea de a citi un articol cap-coadă, în care urmărim obsesiv videoclipuri de câteva secunde și ne-am pierdut în gaura neagră a virtualului, e aproape imposibil să te reapuci de scris. Doar aproape … nu imposibil de tot.
Și poate nu e Revelionul sau Anul Nou Chinezesc sau vreun alt eveniment cosmic de importanță majoră, dar pentru mine azi este momentul „zero”. Voi scrie și rescrie cu un singur filtru, cel al sincerității față de mine.
Asta-i promisiunea ce mi-o fac și ce v-o fac.
