Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă ca relațiile interumane. În lume va exista o generație de idioți
Albert Einstein
Când credeam că nimic nu mă mai poate surprinde, când credeam că YouTube-ul mi-a arătat cam orice mi-aș fi imaginat, am dat de Mukbang. Ce e de fapt această nouă viralitate bună de îndobitocit? Un utilizator își comandă mâncare, cât de multă și se filmează. Unii mai și comentează în timp ce îngurgitează cantități impresionante de mâncare, alții pur și simplu se lasă în voia plăcerilor unui stomac prea-plin. De ce ai vrea să îți pierzi vreo 30 de minute din viața și așa scurtă ca să te uiți la asemenea clipuri? De ce să stimulezi over-feed-ingul (mâncatul în exces) care poate deveni o obsesie și poate duce la grave probleme de sănătate? Sunt doar două dintre întrebările care mi-au venit în minte. Desigur, întrebări sunt mult mai multe. Și uite așa ajungând la acest nou trend viralizat foarte repede, că da sunt canale de prin Asia cu videoclipuri ce au câte 20-30 de milioane de vizualizări, pare că nimic nu te mai poate surprinde. Cumva că am ajuns să le vedem pe toate. Și poate că nu e vina celor care au lansat această modă a mâncatului în direct, că în cele din urmă dacă nu aveau urmăritori și succes, totul se termina înainte să înceapă. Dar pare-se că orice ai lansa pe platformele online, cu cât mai simplu, cu cât mai puțin complicat, cu cât mai direct și fără a da bătăi de cap, e de mare succes.
Am ajuns cumva la un nivel de îndobitocire maxim. În fuga asta după celebritate virtuală, am cam uitat cum e cu viața reală. În urmă cu 10 ani, ca să nu zic mai mult, nimeni nu își pierdea ore întregi urmărind ce fac alții. Am uitat că avem o viață a noastră, o viață care nu trebuie transmisă în direct, ci TRĂITĂ în direct. Ne trăim zilele tot mai mult în virtual și tot mai puțin la modul real. Mergi într-o excursie, musai trebuie să pui fotografii cât mai reușite ca să atragi atenția urmăritorilor tăi. Că vorba aia, să vadă lumea unde ai ajuns. În mod întâmplător am auzit o discuție între doi tineri, până în 30 de ani, tatuați, frezați, sculptați. Așa cum trebuie ca să în trendul zilelor noastre. Unul se plângea că a fost să viziteze un oarecare loc doar că „Bă, mi-am uitat telefonul. Nicio poză. E ca și cum n-aș fi fost!” Cam la asta se rezumă viața noastră virală. Și deși viața ar trebuie să fie cumulul de experiențe pe care le trăiești între fotografii, între acele picture-perfect moments, mai nou viața se pierde între Facebook, Instagram, YouTube și Twitter.
Și acum, că tot am divagat de la ce pornisem, de ce să îți pierzi ore din viață uitându-te la alții cum mănâncă? Cu ce te alegi după toate vizionările astea? Ne uităm la alții cum mănâncă, cum se joacă, cum călătoresc, cum se îmbracă, cum se distrează. Viața ne-o trăim printre canalele de YouTube, prin ceea ce fac alții și uităm de ceea ce am putea face noi.
Încet dar sigur ajungem o mare masă de manevră, o mare de oameni tabula rasa care nu își mai pun întrebări, care nu mai gândesc, legați la ochi și cu urechile astupate, așteptăm să fim „hrăniți” cu banalități și clișee.
Și dacă tot am început cu un citat din Einstein, zic să termin la fel: „O întrebare care mă lasă în ceață: sunt eu nebun sau sunt toți ceilalți?”
